Horia Bernea si Cetatea Eterna
Expozitie comemorativa de pictura

Multumesc organizatorilor – l’Accademia di Romania in Roma si domnul Stefano Ionescu – pentru invitatia de a participa la acest eveniment.
Cred ca este un mod foarte potrivit de a ne reuni în jurul prezentei lui Horia Bernea. Spun prezenta si nu comemorare, fiindca Horia Bernea – ca artist, ca intelectual, ca om de muzeu si ca om de credinta – era prea intens, prea viu pentru a fi evocat prin categoria „trecutului” sau a „amintirii”. La Muzeul Taranului Român, el era pentru noi un exemplu de creativitate, de spontaneitate îndelung pregatita. Nu concepea proiecte, ci stia sa astepte ofensiv. Ca si în pictura lui, avea o tehnica a asteptarii ofensive. Dadea roata unei teme, o tatona, facea nenumarate desene, îsi cerceta arhiva de imagini, privea îndelung obiectele legate de tema aleasa, impregnîndu-se de substanta ei, pîna cînd solutia de expunere cea mai convingatoare se ivea ca de la sine si i se impunea. Cu stiinta lui rafinata de a privi lucrurile, alunga întotdeauna de pe ele prafuiala oricarui cliseu. Privite de el, lucrurile – fie ca era vorba despre arta, despre un peisaj, despre alcatuirea unui oras ori a unui muzeu, despre traditia taraneasca sau cea crestina – ni se înfatisau cu o prospetime uimitoare, incitanta, mobilizatoare.
Privindu-l, puteai vedea ce înseamna buna dispozitie: bucuria de a lucra, bucuria stradaniei de a întelege lucrurile în logica lor întreaga, de la materialitatea lor la jerba de întelesuri simbolice si spirituale pe care aceasta materialitate le întrupa. Horia Bernea putea desena un peisaj sau schita unei sali de muzeu în vreme ce statea de vorba cu tine si îti explica ce cauta, ce intuieste, ce descopera prin ceea ce facea chiar în acel moment. Te cuprindea în cercetarea lui, te punea si pe tine pe drumul unei cautari vii. Cu el învatai ce înseamna expresivitatea spirituala a lumii sensibile, a obiectului, a materialitatii. Cu el învatai sa te misti liber si totodata atent, respectuos si totodata creator în spatiul traditiei, fie ea artistica ori crestina. Iar Roma era pentru el tocmai locul unde aceasta atitudine izbutise din plin, de-a lungul multor veacuri. Era dovada stralucita, întinsa la scara unui oras, ca traditia poate fi traita la prezent, ca ea îti cere îndrazneala de gasi moduri proaspete pentru a trai lucruri stravechi, originare.
Horia Bernea a lucrat si aici, la Accademia di Romania, în orasul care raspundea foarte bine tipului sau de metabolism artistic si spiritual. A fost si aici o prezenta intensa, modelatoare, îmbogatitoare pentru ceilalti. De aceea am ales sa vorbesc despre „Roma lui Horia Bernea”. În acest oras el se simtea în mod adînc acasa. Rafinata lui sensibilitate selectiona din bogatia aproape universala a orasului mai ales o anumita Roma: Roma antichitatii tîrzii, Roma primului mileniu si a crestinatatii una, matrice a primei europenitati, nedespartite. În alcatuirea si în materialitatea acestei Rome, el stravedea o forma de viata si de credinta, asezata uimitor de firesc în lumina originii de sus. Era o forma datatoare de unitate, care asigura coerenta spatiului roman si a vîrstelor lui atît de stralucit diferite. Horia Bernea nu punea totusi asupra orasului o privire de tip arheologic. Pentru el, Roma era un model actual si actualizabil. Era un loc care îti arata cum se pot trai, împreuna ca marile opere ale trecutului, împreuna cu experienta predecesorilor, începutul si libertatea. Un început si o libertate orientate vertical, a caror experienta o poate face fiecare generatie, fiecare om. Si desi aceasta lectura era una foarte personala – îndatorata priceperii lui de profesionist al vazului si de intelectual credincios –, nu se poate spune totusi ca era vorba despre o interpretare subiectiva. Nu o fantezie privata era imaginea lui asupra Romei. Ea tinea mai mult de patrunderea pîna la o realitate obiectiva, imperceptibila poate pentru privirea curenta, dar pe care ochiul lui nu facea decît sa o descopere în tesatura orasului. Vazîndu-i nenumaratele fotografii romane, ascultîndu-i comentariile, nu puteai decît sa aderi la viziunea lui, sa îi constati veracitatea, puterea de a citi lucrurile în transparenta lor.
Cartea-album de dialoguri romane cu Horia Bernea, pe care Teodor Baconsky ne-a daruit-o , arata cum privea Roma, cum se preumbla prin ea, cum o asimila. Vedea în primul rînd aici o lectie despre materialitate. În culoarea grea, de sînge închegat, a zidurilor romane ori în stralucirea vîrtoasa a mozaicurilor din capela San Zeno de la biserica Santa Prassede, el vedea acea materialitate plina, carnoasa, apta sa dea corp adecvat lucrurilor spiritului, sa „agate Duhul”, potrivit expresiei lui. De vreme ce crestinismul e o credinta a întruparii lui Dumnezeu, spunea Horia Bernea, ar fi de asteptat ca tema materialitatii sa fie o tema centrala la toate nivelurile vietii crestine: teologic, existential, artistic. Cel fel de materialitate are o opera de arta reusita, fie ea crestina sau apartinînd altei traditii spirituale? Tocmai acea materialitate puternica, în stare sa suporte majestatea increatului, sa o capteze, sa-i dea expresie concreta, sa-i faca perceptibila radiatia. Dar totodata o materialitate care, densa fiind, îsi semnifica propria depasire, sugereaza miscarea eliberatoare a Duhului. Exista în volumul amintit imagini despre care Horia Bernea vorbea adesea: sarcofage sau dale funerare de piatra grea, pe care o scriere paleocrestina doar aparent stîngace si neglijenta a întiparit abia cîteva semne, ca si cum conditia de om-în-lume ar fi fost resimtita drept acut trecatoare, deja gata de elanul spre simplitatea Originii de sus. Iar aceasta materialitate paradoxala, densa si totusi capabila sa semnifice simplitatea ultima, Horia Bernea o descoperea în mod stralucit realizata în fondurile picturilor romane ale perioadei III si IV, la Oplontis sau Pompei: întinderi de culoare saturata, omogena, pe care apar mici figuri, de un realism tulburator de proaspat. El vorbea, în privinta lor, despre „o stiinta a vidului”. Vid care sugereaza densitatea unei unitati de dincolo de diversitatea lumii.
O creatie îsi dovedea, dupa el, reusita în masura în care se alcatuia sub bolta unei asemenea simplitati, în masura în care elementele ei erau articulate de o ordine discreta, datatoare în acelasi timp de unitate superioara si de libertate. Iata de ce respingea anumite lucrari ale Renasterii sau ale Barocului, precum marmurele si frescele de la Chiesa del Gesù, unde o materialitate plata sau spectrala învîrteja gramezi de contururi complicate, lipsite de o forma dominanta unificatoare. Ceea ce iubea în alcatuirea Romei, era tocmai coerenta ei adînca, neexplicita, dar atotmodelatoare. Ea îngloba în armonie palatul somptuos si ruina, gradina opulenta si improvizatia din tabla a unei intrari modeste... La Roma, alaturarea acestor diferente nu facea decît sa sporeasca spectacolul unei misterioase coerente, tot atît de libera si de surprinzatoare ca cea a unui organism, a organicului.
„Ceea ce am încercat la Muzeul Taranului”, spunea Horia Bernea, „e un fel de marcaj care sa schiteze o stare ideala, un fel de sinteza a tipului acesta de traire: firescul unei traditii, o decontractare stapînita, tinuta sub control – daca acceptam asemenea alaturari de termeni – care, tocmai ea, e nascatoare de frumusete... Viul vietii, legea firescului...”

Roma era unul dintre locurile emblematice pentru organicitatea si firescul traditiei pe care cauta sa le exprime Horia Bernea. „Roma este un muzeu viu în care se traieste”, spunea el.
În sfîrsit, tot aici aparea din plin o alta tema care îl urmarea: stratigrafia traditiei, straturile culturale care se asaza unele peste altele, fiecare hranindu-se din cele anterioare, reformulîndu-le, lasîndu-le sa transpara cu vechimea lor, pastrîndu-le spiritul sau vestigiul. La Muzeul Taranului, el imaginase un mod de expunere care semnifica acest tip de „pastrare prin suprapunere”, acest mod de a se perpetua al traditiei: anume mesele-vitrine, unde bucati de broderii pretioase, bogat lucrate erau asezate într-un mozaic ce amintea ciclul „Pavimente” al pictorului. Prin amîndoua, el cerceta tema suprapunerilor despre care vorbea prietenul sau, filozoful Andrei Plesu în 2001, la lansarea volumului Roma. Caput Mundi, un an dupa moartea artistului:

„Pentru Horia Bernea, Roma este un imens palimpsest. Îl amuza sa remarce si sa comenteze straturile care se percep în fiecare dintre monumentele, peisajele, obiectele orasului. Totul este o stratificare de episoade si de stiluri diverse, de solutii dezinvolte, care stau bine împreuna, au o coerenta data tocmai de geniul unificator al Mediteranei. Tema aceasta devenise, la el, si o problema tehnica. Felul cum îsi construia spatiul pictat, felul cum punea culoarea pe pînza beneficiau de pe urma unei întregi experiente si teorii a straturilor, a suprapunerilor. Ele trebuiau sa dea pretiozitate imaginilor, si nu culoarea pusa direct, opulent, nemijlocit pe pînza.”

Materialitatea densa care se potrivea lucrurilor spiritului nu era asadar o materialitate cantitativ plina, în mod brut grasa. Putea fi o materialitate foarte delicata, precum cea a unei broderii sau a „Pavimentelor” pictorului. Densitatea ei era data de „adîncimea” straturilor care o compuneau, de efortul mereu reluat de a-i desavîrsi simplitatea. Din luxuriantul palimpsest al Romei, Horia Bernea retinea pîna la urma imaginea unei încîntatoare simplitati:

„Sînt unele locuri atît de frumoase încît «îti vine rau», ai o senzatie dureroasa. Colturi anonime, peste care dai întîmplator: pe o strada oarecare, poti vedea o tencuiala ocru sau rosu închegat, peste care spînzura o jerba ori un snop de flori cu o «cosmelie», un fel de «cotet» suit pe pilastri deasupra; alaturi de o statuie si o taraba cu trei cratiti. Amestecul asta uluitor, pe un cer ori o lumina cernita sau, dimpotriva, foarte taioasa, decupata de pini uriasi... Aceasta e cumva lumea Mediteranei”.

Aceiasi pini decupînd lumina i-a putut avea sub ochi Horia Bernea prin fereastra atelierului sau de la Accademia di Romania, unde a lucrat si unde ne reunim în jurul lui prin expozitia de fata.